Sunt clipe în care nu mai există nimic, nimic în afară de noi, noi amândoi – și stăm așa, față către față: eu aplecată spre el, el – înălțându-și iubirea la mine.
Sunt clipe care nu se pot explica – nu ne spunem nimic, sau poate ne spunem, dar ce mai contează? Sau poate, doar, pâlpâim amândoi, prinși în aceași tăcere de timp, în aceeași adâncime de timp, cu aceeași dăruire a plinirii de timp.
Eu știu tot despre el și-i mângâi dulce mânuțele goale, „trup din trupul meu…, îndrăzneală din fricile mele…, înălțare din drumul meu înapoi…”; el mă privește atent, pipăie degete, palme, vrea să știe.
Și iată: cercetează pleoape, buze – întinde mâna la plete, priviri… și atinge, atinge, până când obosit îmi cade în brațe – și iubirea noastră-i la fel. Stă acum nemișcat, trupul lui mic îmi pâlpâie în brațe; „am aflat”, spune liniștea lui.
„Ce știi tu despre mine?”, întreb.
„Ești mama!”, leagănă-n pleoape răspunsul.
Din volumul: Petala infinitului alb, în curs de editare la Editura Cathisma
Adaugă un comentariu