Sunt clipe în care nu mai există nimic, nimic în afară de noi, noi amândoi – și stăm așa, față către față: eu aplecată spre el, el – înălțându-și iubirea la mine.

Sunt clipe care nu se pot explica – nu ne spunem nimic, sau poate ne spunem, dar ce mai contează? Sau poate, doar, pâlpâim amândoi, prinși în aceași tăcere de timp, în aceeași adâncime de timp, cu aceeași dăruire a plinirii de timp.

Eu știu tot despre el și-i mângâi dulce mânuțele goale, „trup din trupul meu…, îndrăzneală din fricile mele…, înălțare din drumul meu înapoi…”; el mă privește atent, pipăie degete, palme, vrea să știe.

Și iată: cercetează pleoape, buze – întinde mâna la plete, priviri… și atinge, atinge, până când obosit îmi cade în brațe – și iubirea noastră-i la fel. Stă acum nemișcat, trupul lui mic îmi pâlpâie în brațe; „am aflat”, spune liniștea lui.

„Ce știi tu despre mine?”, întreb.

„Ești mama!”, leagănă-n pleoape răspunsul.

 

Din volumul: Petala infinitului alb, în curs de editare la Editura Cathisma

Florica Bațu-Ichim (n. 13 aprilie 1945, București, România – d. 4 septembrie 2010, Kitchener, Canada) a fost o poetă a maternității și feminității, dar și a căutărilor spirituale, cu o viață exemplară și discretă, care a crescut șase copii împreună cu soțul ei, Părintele Dumitru Ichim.

 

Adaugă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.